A ajuns acolo pur intamplator. Strada era lunga, apasatoare, tomnatica. Acele locuri, oameni, dupa-amieze aurii care scot la iveala melancolia ancestrala, o melancolie a imaginilor, probabil colective, a sumelor de stari, care-ti sunt involuntar atasate, desi, aparent, nu provin de nicaieri. Strada avea ceva angoasant, apasator in ea, dar o stranie familiaritate cu aceste stari, care i-au fost calauze in ultimele saptamani, nu o facea sa se simta straina.
Mirosea a toamna. Acele zile tomnatice din copilaria fericita, bucati de dupa-amieze petrecute cu A., fragmente de noiembrie, brazi si garduri. Strada avea ceva din zilele dintai, cand melancolia nu-si facea inoportun-subita aparitie, pentru ca gandurile erau inca la stadiul constientei pe care doar copiii si-l mai permit. Hornuri fumegande, frunze de tei si castan amestecate, teii si castanii care strajuiau strada si-i dadeau acel aer idilic, vital parca toamnei, strada i se infatisa in plenitudinea splendorii ei aurii.
Strada era deja acoperita de stratul sacru al noptii. Cosurile inca mai fumegau, ferestrele-binecuvantari de lumina. Isi purta pasii cu o eleganta de copil, cand leganat, cand saltat si alert. Era, in fond, doar un copil, dar se simtea parasita si lasata in frig. Si copiii nu au astfel de senzatii.
Plimbarea se anunta a fi pe final, intrucat triumful spatiului (finalitatea strazii), era cel care dicta plimbarea, pe care ea nu o voia in ruptul capului circulara. Nu azi. Intrezarea casa aceea verde-inchis de la capatul strazii, si-i placea casa. Ea daca ar avea o casa, doar a ei, ar vopsi-o verde poate. Sau ar lasa-o alba. Dar neaparat, ar avea un geam mare de sticla si.. Geamul casei verzi era inghetat si o lumina palida razbea difuz in negrul dens al serii. O stranie curiozitate o indemna sa se apropie. Apropierea asta, devenita deja intruziva, o determina sa stearga inghetul, sa patrunda cu vederea inauntru, sa confiste vizual camera si sa plece bucuroasa pentru ca facuse ceva nepermis. Sterse inghetul, dar in loc sa-si satisfaca curiozitatea de a cerceta camera, privirea ii cazu exact pe elementul imprevizibil al ecuatiei, perceptia fragmentara, inca nerealizand, a oprit-o pentru cateva secunde statice, de gol mental, in fata geamului. Scoase un strigat de mirare si o lua la fuga.
